Nu ştiu cu ce să încep.Oricum,un lucru e sfârşit tot acolo unde a fost început.
Dincolo de ceea ce numim noi “viaţă” se aşterne un sentiment mult prea profund, neînţeles de majoritatea omenirii. Iar despre acest sentiment încerc să vorbesc încă de pe vremea când scriam “ieu”. Mă rog adesea, ca ceea ce gândesc să fie corect. Până acum, nu m-am gândit că va exista o zi în care să mă îndoiesc de copilul din mine. Dar observând câte teste, note, bănci m-au lăsat intr-o singurătate nesigură pe care o serveam necunoscuţilor drept mândrie -am observat- cât de diferit am găsit lucrurile care îmi erau, până în acel moment, banal de familiare! Singurul izvor al fericirii: copilăria…copilăria aceea, lumina lunii oglindită în razele de soare, s-a dus intr-o zi când vântul urla ca o vrăjitoare cuprinsă de nebunie, iar umbra companiei acestei perioade ce m-a definit, până nu demult, mă va privi veşnic. Şi în acel sfârşit- ce are să vină şi pentru mine- va da verdictul: am descoperit acel sentiment ce ne ghidează calea, sau l-am lăsat sa-mi treacă printre degete,precum nisipul, inconştient, uitând de puterea acestuia?! Până la urmă, care e ideea, nucleul unui suflet? Doar supravieţuirea? Sper ca, măcar dumneavoastră să-i găsiţi rostul- căci eu, am pierdut esenţialul încercând să regăsesc copilul din mine.
Închid ochii…realizez: mai e timp…dar încă e greu să mă ridic.
suflete pierdute 