Dacă aş reuşi să intru în posesia propriei minţi: aş fi mai fericită?
Aş putea fi stăpână peste… timp? Să-mi alin durerea unui prezent devenit de ceva vreme, un trecut?!…
Poate, mi-aş răni sufletul: de altfel, ce regret? Faptul că mi-am dorit o viaţă fără tortură…dar când am scos capul pe fereastră, să văd cerul, am găsit cercuri de existenţe care nu au vrut să-şi dezvăluie identitatea, trăirile, ci doar faptul că o dată au fost ca mine: oameni.Mi-am dat seama că fericirea vine doar dacă o rogi să îşi facă apariţia. Dar, deşi, o bucată de ani nu am făcut nimic ca dorinţele mele să prindă viaţă, să nu mai fie nişte dorinţe, am descoperit latura realităţii…nu mi-e frică să o admit! Chiar dacă asta a însemnat să urmez exemplul unora, repetând răspunsurile lor fără să ştiu cărei întrebări îi rezolv misterul. Şi acum, mi-e frică să mă mai întreb…
Şi, în acest răgaz în care îmi permit să uit tot ceea ce am învăţat, mă gândesc: dacă aş continua tot aşa, ar fi diferit? Este fericirea, prin definiţie, vitală?
Mă arunc în apa vieţii. Las valurile să-mi cureţe conştiinţa. Va veni o vreme când voi afla câte suflete poate avea un om.
Să sfârşesc amintindu-mi de sentimentele pulsate în inimă, în creier…atâta timp cât voi avea o evidenţiere a respiraţiei mele pe Pământ: ce contează care va fi concluzia?
Un curent al mării mă prinde: întrebări sau răspunsuri?!…
Amintiri.
suflete pierdute 