Dacă nu aş deţine o mare de egoism în care îmi scald trupul ostenit in fiecare noapte, poate că aş încerca să te înţeleg…
Poate te-aş auzi…strigându-mă.Sau aş înţelege, într-un final de ce nu doreşti să afli unde sunt.Mă simt neputincioasă, deoarece poţi ieşi în siguranţă din ghearele nefericirii, fără niciun fel de ajutor din partea mea. Şi simt vibraţiile unui cântec, cântecul sfârşitului meu…un ecou al unei stele; un dans al unei lebede…văd?Mirosul unei flori mă ameţeşte, e parcă, o durere ce o port cu greu, cel mai greu dintre toate durerile ce mi se agaţă de ochi, de gură, de suflet…
Şi moartea bate la uşa, dar eu nu-mi găsesc sfârşitul…pentru că nu am gasit curajul să îţi înfăţişez motivul temerii mele- nu mai cred, nu mai pot lupta împotiva suferinţei.Nu mai cred că mă pot vindeca.Şi mi-e frică să nu fie ceva trecător, să irosesc timp obişnuindu-mă: sunt de neînţeles.
Şi vreau zâmbete, dar le alung…aud un ecou, o lebădă-mi cântă: miros de ţărână mă îmbată.Mă strigi?
suflete pierdute 