.a fi un „suflet” | suflete pierdute

Dacă nu aş deţine o mare de egoism în care îmi scald trupul ostenit in fiecare noapte, poate că aş încerca să te înţeleg…

Poate te-aş auzi…strigându-mă.Sau aş înţelege, într-un final de ce nu doreşti să afli unde sunt.Mă simt neputincioasă, deoarece poţi ieşi în siguranţă din ghearele nefericirii, fără niciun fel de ajutor din partea mea. Şi simt vibraţiile unui cântec, cântecul sfârşitului meu…un ecou al unei stele; un dans al unei lebede…văd?Mirosul unei flori mă ameţeşte, e parcă, o durere ce o port cu greu, cel mai greu dintre toate durerile ce mi se agaţă de ochi, de gură, de suflet…

Şi moartea bate la uşa, dar eu nu-mi găsesc sfârşitul…pentru că nu am gasit curajul să îţi înfăţişez motivul temerii mele- nu mai cred, nu mai pot lupta împotiva suferinţei.Nu mai cred că mă pot vindeca.Şi mi-e frică să nu fie ceva trecător, să irosesc timp obişnuindu-mă: sunt de neînţeles.

Şi vreau zâmbete, dar le alung…aud un ecou, o lebădă-mi cântă: miros de ţărână mă îmbată.Mă strigi?

Nu ştiu cu ce să încep.Oricum,un lucru e sfârşit tot acolo unde a fost început.

Dincolo de ceea ce numim noi “viaţă” se aşterne un sentiment mult prea profund, neînţeles de majoritatea omenirii. Iar despre acest sentiment încerc să vorbesc încă de pe vremea când scriam “ieu”. Mă rog adesea, ca ceea ce gândesc să fie corect. Până acum, nu m-am gândit că va exista o zi în care să mă îndoiesc de copilul din mine. Dar observând câte teste, note, bănci m-au lăsat intr-o singurătate nesigură pe care o serveam necunoscuţilor drept mândrie -am observat- cât de diferit am găsit lucrurile care îmi erau, până în acel moment, banal de familiare! Singurul izvor al fericirii: copilăria…copilăria aceea, lumina lunii oglindită în razele de soare, s-a dus intr-o zi când vântul urla ca o vrăjitoare cuprinsă de nebunie, iar umbra companiei acestei perioade ce m-a definit, până nu demult, mă va privi veşnic. Şi în acel sfârşit- ce are să vină şi pentru mine- va da verdictul: am descoperit acel sentiment ce ne ghidează calea, sau l-am lăsat sa-mi treacă printre degete,precum nisipul, inconştient, uitând de puterea acestuia?! Până la urmă, care e ideea, nucleul unui suflet? Doar supravieţuirea? Sper ca, măcar dumneavoastră să-i găsiţi rostul- căci eu, am pierdut esenţialul încercând să regăsesc copilul din mine.

Închid ochii…realizez: mai e timp…dar încă e greu să mă ridic.